Fundația culturală
Peste optzeci de documente artistice și materiale și peste optzecidemii de nume din istoria cabaretului și a predecesorilor săi istorici formează între timp rezerva de bază a Arhivei Cabaretului German. Înființată de Reinhard Hippen în 1961 în Mainz, colecția privată a trecut în anul 1989 în posesia orașului Mainz, inițial ca fundație neindependentă. De atunci, sub conducerea domnului Jürgen Kessler arhiva s‑a dezvoltat într‑o fundație culturală susținută de numeroase asociații de drept public, fiind finanțată din 1999 cu fonduri oferite de Delegatul Guvernului Federal pentru Cultură și Media, ca semn de recunoaștere a interesului național. În anul 2004 a avut loc mutarea arhivei în magazia istorică de provizii din Mainz.
Colecția Bernburg
În cea de‑a doua locație din Bernburg an der Saale, în clădirea Christiansbau a castelului Bernburg în apropierea Turnului Eulenspiegel’ este colecționată și documentată din 2004 istoria cabaretului în RDG, cu sprijinul orașului Bernburg și al Federației.
Stelele satirei
În ariile lor muzeale, ambele locații ale arhivei amintesc de nume mari ale cabaretului din secolul al 20-lea și prezintă stelele satirei în expoziții permanente. Între magazia de provizii și teatrul Forum, Mainz onorează ‘nemuritorii’ istoriei cabaretului într-un Walk of Fame al cabaretului, acesta găsindu-și un corespondent și în Hall of Fame din castelul Bernburg.
Arhiva Cabaretului German
Centrul de documentare a satirei în limba germană
din 1961
Tema | În centrul interesului documentar se află cabaretul ca formă artistică a satirei, valoarea sa literară, politică, filozofică și poetică, iar colectarea constantă și valorificarea științifică a diverselor sale forme de manifestare reprezintă principala sarcină a Arhivei Cabaretului German.
În fiecare zi se prelucrează solicitări, iar vizitatorii provin din întreaga lume. Arhiva are în primul rând o funcție de centru de cercetare și de sursă pentru studii, dizertații și lucrări de examen în domeniul științelor literare și al teatrologiei, științelor muzicale și media, lingvisticii,sociologiei, științelor comunicării, culturii și științelor politice.
Expozițiile arhivei se află periodic în turneu pe teritoriul Germaniei. Peste hotare, ele au fost prezentate până acum în Elveția, Austria, Luxemburg, Israel, Japonia, Ungaria și australia. Seria 100 DE ANI DE CABARET a fost inaugurată la Academia de Arte din Berlin. La inițiativa președintelui Bundesrat-ului, cu ocazia zilei naționale a fost organizată o expoziție specială pe tema ‘istoria germano-germană oglindită în cabaretul politic’: satiră separată, umor comun.
În 2018
se comemorează 80 de ani de la „noaptea de cristal”, așa cum a fost denumită, într‑o încercare de minimizare, noaptea de 10 noiembrie 1938. Iar în urmă cu 85 de ani, la 10 mai 1933, a fost ziua în care au ars cărțile în Berlin, apoi în alte orașe; în Mainz, la 23 iunie.
Impactul cabaretului politico-literar în anii regimului național socialist, activ în ciuda tuturor, a fost descris de Sebastian Haffner în memoriile sale postume: „Povestea unui neamț”:
El vorbește
liber și un pic împotriva noastră, a celor care, confruntați cu teama de moarte și cu deznădăjduirea nu am știut să facem altceva decât să le ignorăm cât mai bine cu putință și să nu ne lăsăm tulburați din starea de confort. Cred că un cuplu de acum o sută de ani ar fi știut să facă mai mult din asta — fie doar și o noapte grandioasă de amor, născută din pericol și pierzanie. Nu am fost în stare să facem ceva special din asta și am ajuns direct în cabaret, pentru că acolo nu ne împiedica nimic: în primul rând pentru că oricum l‑am fi făcut, în al doilea rând pentru a ne gândi cât mai puțin la lucrurile neplăcute. Poate părea nepăsător și fără frică, însă este probabil totuși un semn al unei oarecare slăbiciuni care arată că noi, chiar și în suferință, nu am fost la înălțimea situației. Dacă îmi este permisă generalizarea, aceasta este una dintre trăsăturile cele mai sinistre ale istoriei recente a Germaniei, în care faptelor le lipsesc făptașii, suferințelor le lipsesc martirii, unde totul se petrece într-un fel de semi-amorțeală, cu o undă vagă, sărăcăcioasă de sentimente în spatele monstruozității obiective: faptul că crimele sunt comise din starea unui conflict prostesc între tineri, autoumilirea și moartea morală sunt luate ca un mic eveniment neplăcut, și chiar moartea fizică prin tortură e privită doar ca „ghinion”.
Cu toate acestea,
am fost lăudați peste măsură pentru indolența noastră, deoarece întâmplarea ne‑a condus direct în catacombă, și acesta a fost al doilea eveniment marcant al acestei seri. Am ajuns în singurul loc public din Germania unde s‑a practicat un fel de rezistență – curajoasă, spirituală și elegantă. În acea dimineață am văzut cum Curtea Supremă prusacă, din tradiția sa de patru sute de ani, a capitulat în mod dezonorant în fața naziștilor. Seara am văzut cum o mână de mici actori de cabaret din Berlin, fără nicio tradiție, a salvat onoarea glorios și cu grație. Curtea supremă a căzut. Catacomba a rezistat.
Omul
care a condus spre victorie steagul actorilor săi — deoarece orice rezistență și păstrare a atitudinii față de supraputerea amenințătoare cu moartea este un fel de victorie – a fost Werner Finck, și acest maestru de ceremonii de cabaret își are fără îndoială locul în istoria celui de-al Treilea Reich — unul dintre puținele locuri de onoare, care pot fi atribuite în acest context. El nu arăta ca un erou, și chiar când a fost aproape unul, asta s‑a întâmplat fără voia lui. Nu a fost un actor revoluționar, un ironizator sarcastic, un David cu praștia. Sufletul lui era inocent și amabil. Umorul său era delicat, dansant și volatil; armele sale principale au fost înțelesurile duble și jocul de cuvinte, unde întradevăr și‑a dovedit virtuozitatea. A inventat ceea ce s‑a numit „poanta ascunsă” – și cu cât a avansat, cu atât mai bun a devenit în arta de a‑și asunde poantele. Însă convingerea nu și‑a ascuns‑o. A rămas un tezaur de inocență și amabilitate într‑o țară în care tocmai aceste calități se aflau pe lista de eradicare. Și în această inocență și amabilitate, ca „poantă ascunsă” se regăsea un curaj real, de neclintit. A îndrăznit să vorbească despre realitatea nazistă — în mijlocul Germaniei. În discursurile sale a vorbit despre lagărele de concentrare, despre perchezițiile la domiciliu, despre frica generală, despre minciunea generală; ironia sa avea însă ceva nespus de tăcut, nostalgic și dezamăgit; și o forță neobișnuită de consolare.
Această zi de 31 martie 1933
a fost probabil cea mai mare seară a sa. Sala era plină de oameni, care a doua zi priveau ca într‑o peșteră deschisă. Finck i‑a făcut să râdă, așa cum nu a mai auzit râzând niciodată pe nimeni. A fost un râs patetic, râs de bravadă, care a lăsat în urma sa un fel de anestezie și deznădejde, iar pericolul a alimentat acest râs – nu e aproape o minune că batalioanele de asalt nu au venit mai repede, să aresteze întreaga sală? Probabil că în această seară am fi râs mai departe în vagonul verde. Într-un mod improbabil, ne-am înălțat dincolo de pericol și frică.
Priviți…
Veți fi surprinși de mine, când mă veți vizita în Magazia istorică de provizii din Mainz. Sunt orice altceva decât clișeul unei arhive prăfuite. Un clasic în ciuda vârstei fragede, dacă potspune asta. Îmi permit să mă expun pe cei peste o mie de metri pătrați, în splendoarea elegantă a unui muzeu. Pentru dumneavoastră, desigur! În definitiv, îndeplinesc o misiune. În interesul cultural al opiniei publice. Păstrez un gen complet, o formă de artă în sine, ca să zic așa! Creatorul meu m‑a înscris în cartea de onoare ca ‚Centru de documentare a satirei de limbă germană’.
Colaboratoarele
și colaboratorii mei din întreaga lume se ocupă de atunci cu formele de expresie și manifestare ale satirei. De aceea avem foarte des vizitatori din străinătate. De curând aici a fost o studentă din Moscova pentru a aduna materiale din anii douăzeci pentru lucrarea sa de diplomă, iar o profesoară din Japonia s‑a interesat de existența cabaretului în exil. La un moment dat, o doctorandă de la Yale-University și‑a petrecut nouă luni în arhivă, pentru a studia rolul trubadurului din Evul Mediu ca precursor al cantautorului politic din zilele noastre. În mod constant, solicitările scrise sosite din întreaga lume exprimă interesul major față de comorile mele. De aceea, de la începutul secolului douăzecișiunu și până acum am avut ocazia să deschid peste osutășaizeci de expoziții. În șapte țări europene. Printre care și Franța. În Maison Heinrich Heine de la Cité Universitaire Internationale de Paris: LE MONDE, UN CABARET! Les débuts du cabaret littéraire en Allemagne et en France. Au urmat Montpellier, Toulouse, Lyon, Dijon. În spațiul de limbă germană, ne-am plimbat cu „100 DE ANI DE CABARET” de la Alzey la Zürich. Această expoziție arată în mare măsură ce se ascunde în mine: Genul! Formele sale de manifestare. Istoria acestora. La mine este vorba de artiste și artiști. Este vorba despre un teatru satiric a cărui menire era să încurajeze gândirea liberă și democratică. Este vorba despre autorii săi. Despre poveștile lor de viață. Nu rareori au fost povești de suferință. Este vorba de semnificația acestora pentru persoanele interesate, peste timp. Pentru publicul din Belle Epoque. În timpul Imperiului. Între reformă și cenzură. Între primul și al doilea război mondial. Între democrație și dictatură, militarism și fascism. Este vorba despre arta supraviețuirii. În exilul interior și exterior. Între tăceri și între scaune. E vorba de cultura noastră. Și despre transformările sale. Despre educație. Și desigur, este vorba despre umor. Umorul de azi și cel de ieri. Despre ironia față de noi înșine și față de ceilalți. Este vorba despre topografia satirei și limbajul său de‑a lungul timpului. La fel cum este vorba despre umorul și poezia oamenilor prea umani. Despre absurd și despre concret. Despre critica față de prezent în expresia sa artistică. Și, nu în ultimul rând, este vorba despre divertisment. De la început. Și despre dragoste! Colecționarea, de fapt, este tot o formă de dragoste, spunea George Steiner, filozoful american. Conceptul de cabaret ca rezultat al combinației dintre diversele forme de spectacol există de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea.
Această formă mixtă este simbolizată de termenul francez ‚Cabaret‘ .
Pe de o parte, acesta se referă la birt, la cârciumă, încorporând astfel caracterul de intimitate. Pe de altă parte, acest termen include mai multe concepte, precum compartimentele separate ale unui platou de aperitive. Acestea simbolizează diversele discipline artistice, muzică, teatru, recitativ, dans, cuplet, chiar și pictură. După câțiva predecesori precum ‚Cabarets des Assassins‘, care interpretau balade despre criminali, Rodolphe Salis, pictor ratat, a fost cel care într‑o seară din toamna 1881 s‑a urcat pe un butoi în bistro-ul ‚Chat Noir‘ din Montmartre și a început să critice artiștii vremii, spre deliciul publicului boem și dornic de amuzament. A fost momentul în care s‑a născut ceea ce lumea cunoaște și azi drept satira literară! Salis, în calitate de maestru de ceremonii al Cabarets Artistiques, a devenit primul din breasla sa. Pentru comparație, ca un sos plasat la mijloc, care unește toate ingredientele de pe platoul de aperitive. Conferințele sale au devenit faimoase! Uneori jicnitoare, agresive, la fel ca și cântecele care le acompaniau. Tocmai aceste elemente au trezit interesul publicului parizian. În curând elita literară a urcat ‚butte sacré‘ (dealul sacruMontmartre). Au urmat politicienii și aristocrații. De exemplu Victor Hugo și Émile Zola; a venit de asemenea luptătorul italian pentru libertate Giuseppe Garibaldi la fel ca prințul Jérôme Bonaparte, strănepotul marelui Napoleon și nepotul lui Napoleon III. Pe scenă au urcat numeroși cântăreți, compozitori și vorbitori cu talent care ulterior au devenit faimoși, ca de exemplu Aristide Bruant și Yvette Guilbert, prima mare dizeuză a cabaretului francez. Prin cântecele de critică socială, orientate împotriva dublei morale a burgheziei, echivalentul său Aristide și‑a continuat cariera în localul său ‚Mirliton’ devenit arhicunoscut în lumea înteagă printr-un afiș semnat de Henri de Toulouse-Lautrec. Două afișe Chat Noir din 1895 au ajuns de curând în dulapul meu de afișe, alături de alte aproape douăzecidemii de exemplare din toate epocile secolului douăzeci. Fenomenul a luat naștere în rândul unei populații foarte interesate de artă și cultură. Cel puțin pentru boemă, cabaretul era un mediu select. Scriitorul Otto Julius Bierbaum l‑a promovat în felul următor: „Renașterea tuturor artelor și a vieții pornind de la varieté! Vom dansa într‑o cultură nouă! Vom naște supraomul pe scenă! Vom răsturna această lume absurdă!” Și credea sincer lucrurile acestea! Din păcate, au fost alții care au răsturnat lumea. Însă cu toate astea, a fost ceva nou la 1900! Era epoca reformei, a unui spirit revoluționar: Omul ca ființă aruncată în timp. Lumea ca un cabaret! Ca și în cazul art nouveau, noua formă de artă a declanșat o mișcare în toată regula, era ‚in‘, era ‚en vogue‘, s‑a transformat într-un val care s‑a revărsat curând în capitala imperiului. Acolo, baronul conservator Baron Ernst von Wolzogen a repurtat un succes cu al său ‚Super-Cabaret‘ la 18 ianuarie 1901, cu ocazia aniversării de treizeci de ani de la înființarea Imperiului. ‚Regulamentul intern‘ al localului este arhivat.
În München,
au urcat în curând pe scenă cei ‚Unsprezece călăi‘ , primul cabaret politic autentic din Germania. Frank Wedekind era unul dintre cei unsprezece, la fel ca Marc Henry, venit de la Paris. Astfel, descendența mea provine pe linie maternă din Franța, pe linie paternă din Imperiul German. Interconectați european ca vechea aristocrație…Apoi au urmat bătălii după bătălii! Deja în 1901 numai în Berlin au apărut peste patruzeci de stabilimente care ofereau spectacole de cabaret literar. În Viena s‑au deschis ‚Zum lieben Augustin‘, ‚Nachtlicht‘ și ‚Fledermaus‘. Frida Strindberg, care avea primul copil de la August Strindberg iar pe al doilea de la Frank Wedekind, a înființat primul cabaret din Londra. Înainte de acesta, în Barcelona exista deja ‚El quatre Gats’. În Cracovia, Varșovia, Budapesta, St. Petersburg și chiar la Moscova au apărut cabarete după modelele din Franța și Imperiul German. Acolo unde spiritul comercial și mâna norocoasă pentru spectacole a lipsit, prăvăliile abia deschise au dat rapid faliment. Însă verva scenei s‑a menținut. În primul rând. Caracteristică pentru tânăra formă de artă, precum odinioară la Paris, a fost estrada din cârciumă, scena așa numiților ‚vaganți‘. În aceștia se întrupează visul boemei artistice: Prezentarea propriilor creații, liber și necondiționat de un stabiliment artistic consacrat. Nemijlocirea acestei forme de artă exprimată pe scenă este fascinantă: Teatrul prezenta publicului un spectacol, în cabaret se face aluzie direct la public! Onorariile pentru performeri erau rare. Majoritatea erauplătiți în natură. Sau se făcea cheta. Apropos de poezia vaganților: Precursorii și rădăcinile acestora provin din Evul Mediu. Poeziile moralist-satirice, cântecele de dragoste și de pahar ale așa numiților „Arhipoeți”. În ‚Arche Nova‘ chiar în primul caiet programatic, Hanns Dieter Hüsch omagiază ‚Archipoeții‘ cu unul dintre cântecele din secolul al doisprezecelea. Cea mai importantă colecție de pestetreisute de cântece‚ descoperită în 1803 în mănăstirea Benediktbeuren și denumită prin urmare „cântecele din Beuren”, a cunoscut un renume mondial prin resonorizare: Carmina Burana. Poezia vaganților ca oratoriu extravagant. Devenite nemuritoare prin muzica grandioasă a lui Carl Orff.
Pe de altă parte, o apariție contemporană este chiar boema artistică în sine.
Astfel noile scene artistice trăiesc din și pentru clipa de față. Singurul succes pe termen lung l‑a cunoscut doar Simplicissimus din München. Condus de o maestră de ceremonii foarte agreabilă, care a fost mai cu seamă o femeie de afaceri genială: Kathi Kobus a reușit să creeze simbioza între artă și comerț. Simpl a funcționat timp de șaizecișicinci de ani, din 1903 până în 1968 – o carieră pe care, până în prezent, doar foarte puține scene de cabaret din Germania au reușit să o egaleze. Și cine făcea jocurile înainte de primul război mondial?! Dumnezeu și Lumea și mondenitatea din München! Turiști de peste ocean, Prince of Wales. Țarul Ferdinand al Bulgariei. Regele Belgiei! Industriași, aristocrați milionari. Wilhelm Voigt, cizmarul, care a făcut carieră în ‚Căpitanul Köpenick’ a făcut bani în Simpl vânzând autografe. Și un oarecare Hans Bötticher. Un invitat permanent, un autor al casei, devenit celebru ca: Joachim Ringelnatz.
La aniversarea de cincizeci de ani, o distinsă doamnă mi‑a dăruit ‚Cartea de aur a catacombei‘.
Defunctul ei soț, Tibor Kasics și Werner Finck înființaseră acest cabaret în 1929 în Berlin. În acest cadou minunat se regăsește o zicală amuzantă a lui Joachim Ringelnatz și o schiță originală semnată de Walter Trier, cel care a ilustrat cărțile lui Erich Kästner. Semnături și citate de la Hans Albers până la Carl Zuckmayer, de la Klaus și Heinrich Mann, Walter Hasenclever și George Grosz, Max Reinhardt, Erich Mühsam, Gustav Gründgens, de la Luigi Pirandello și Erwin Picator până la Alfred Döblin și Richard Huelsenbeck. Acesta din urmă a inventat formula Dada a cabaretului: „Dada este cabaretul lumii, la fel cum lumea, cabaretul, este dada.” În ‚Cabaret Voltaire‘ în Zürich, Hugo Ball a inventat această formă literară ca provocare în fața indiferenței lumii burgheze față de oroarea marelui război.h Kurt Tucholsky și Walter Mehring au fost principalii autori de cabaret după 1918: Cronicari ai unei republici lăsate de capul ei, purtători de cuvânt ai satirei combative, care, în paralel, scriau și texte poetice sau comice pentru întreținerea publicului. Pentru Bert Brecht, cabaretul a fost un stimulent pentru teoria sa despre teatrul epic. Cu cupletele unui Otto Reutter, cântecele lui Friedrich Hollaender și Rudolf Nelson, cântate de vedete precum Claire Waldoff și Marlene Dietrich, mai cu seamă în Berlin cabaretul a fost prezent în marile teatre de revistă și pe scenele de Varieté. În München, Karl Valentin întrupează într-un mod popular-absurd comicul dezrădăcinat al tristei figuri.
În 1932, cu un an înainte de venirea la putere a lui Hitler, Werner Finck stă zâmbitor pe scenă și privește înainte. Își imaginează ce se va întâmpla când vor veni naziștii la cârmă și prevestește: „În primele săptămâni ale celui de-al treilea Reich se vor organiza parade. Dacă paradele vor fi împiedicate de ploaie, grindină sau zăpadă, toți evreii din regiune vor fi împușcați.” — Viitorul apropiat urma să arate că de fapt aceasta nu era deloc o poantă. Cu naziștii la putere, Finck a încercat să folosească umorul ca armă de rezistență. Sute de cabaretiști și satiriști au petrecut Reich-ul milenar în lagăre de concentrare. Printre aceștia mi‑i amintesc pe artiștii care, în fața ușii mele din piața Romano- Guardini din Mainz, au fost distinși cu câte o stea a satirei: Erich Mühsam, Fritz Grünbaum și Kurt Gerron. Uciși în Oranienburg, Dachau și Auschwitz. După 8 mai 1945 începe o adevărată renaștere a cabaretului. În ‚Trizonezia‘ se cântă dârzmelancolic: Ura, mai trăim. În ‚Kom(m)ödchen‘, în Düsseldorf, cabaretul stabilește noi norme în contextul politico-literar, Erich Kästner reîncepe să scrie în München iar ‚Insulanii‘ lui Günter Neumanns propagă cabaretul prin RIAS-Berlin în Războiul Rece. Cu Wolfgang Neuss, consecințele dislocării și ale boomului economic au fost simțite în conștiința federală a Germaniei, iar ‚Münchner Lach- und Schieß-gesellschaft‘ și ‚Stachelschweinen‘ din Berlin au devenit curând divertisment televizat pentru noaptea de evelion. Astfel s‑a consolidat în conștiința civică. Pe atunci, televiziunea a făcut celebru cabaretul politic În RDG, cabaretul a funcționat timp de decenii, cu eforturi mai mari sau mai mici, în limitele cenzurii existente real. Convinși în caz de dubiu de situația mai bună a socialismului. Un capitol în sine — dedicat colectării și documentării istoriei cabaretului în RDG ae acum și un acoperiș nou: în castelul Be nburg an der Saale
Cu Franz-Josef Degenhardt
se cântă în vest în anii șaizeci împotriva manifestărilor neonaziste, se agită APO (opoziția extraparlamentară) în tumultuoșii ani șaptezeci iar la final, prin ‚Hagenbuch‘ al lui Hanns Dieter Hüsch toată realitatea declarată bolnavă și nebună.
În anii optzeci, cu cele ‚Trei Tornade‘ cabaretul agită scena Sponti și alternativă, parodiază cu Thomas Freitag cancelarul Kohl fără sfârșit, inventatorul satirei reale ‚în această țară a noastră’, disecă împreună cu Gerhard Polt rădăcini mentale, întreține cu Richard Rogler libertatea spiritual-morală transformată în cinism și descoperă valoarea sa din ce în ce mai mare pe piață prin apariția televiziunilor private. De atunci, oscilează între cabaret și comedie, între angajament justificat politic și dorința de îmbogățire, între micile scene ale Germaniei și marile arene. „Gluma, satira, ironia și semnificațiile profunde”, cu care s‑a încercat odinioară să se răstoarne raporturile de valori, lasă din ce mai mult loc, la peste o sută de ani, legilor divertismentului. Țara s‑a schimbat. Schimbare de paradigme pretutindeni. Însă așa a fost întotdeauna. Chiar și legile de bază nu se mai țin de promisiuni. Totul are un început, un parcurs și un sfârșit. Și, într‑o oarecare măsură, propria sa istorie culturală — pe care eu am documentat‑o pentru cabaret. Așadar: Bun venit! Bienvenue! Welcome! Priviți. Luați-vă timp. Rezervați. Vizitați-ne. Poate ne vedem cândva! A dumneavoastră, Arhiva Cabaretului German