Fundația cultu­rală

Peste optzeci de docu­mente artis­tice și mate­riale și peste optz­eci­de­mii de nume din istoria caba­re­tu­lui și a prede­ce­so­rilor săi isto­rici formează între timp rezerva de bază a Arhivei Caba­re­tu­lui German. Înfi­ințată de Rein­hard Hippen în 1961 în Mainz, colecția privată a trecut în anul 1989 în posesia orașu­lui Mainz, inițial ca fundație nein­de­pen­dentă. De atunci, sub condu­ce­rea domnu­lui Jürgen Kessler arhiva s‑a dezvol­tat într‑o fundație cultu­rală susți­nută de nume­r­oase asociații de drept public, fiind finanțată din 1999 cu fonduri oferite de Dele­ga­tul Guver­nu­lui Federal pentru Cultură și Media, ca semn de recu­no­aș­tere a inte­re­su­lui națio­nal. În anul 2004 a avut loc mutarea arhivei în magazia isto­rică de provi­zii din Mainz.

Colecția Bern­burg

În cea de‑a doua locație din Bern­burg an der Saale, în clădi­rea Chris­ti­ans­bau a caste­lu­lui Bern­burg în apro­pie­rea Turnu­lui Eulen­spie­gel’ este colecțio­nată și docu­men­tată din 2004 istoria caba­re­tu­lui în RDG, cu spri­jinul orașu­lui Bern­burg și al Feder­ației.

Stelele satirei

În ariile lor muzeale, ambele locații ale arhivei amin­tesc de nume mari ale caba­re­tu­lui din secolul al 20-lea și prezintă stelele satirei în expo­ziții perma­nente. Între magazia de provi­zii și teatrul Forum, Mainz onorează ‘nemu­ri­to­rii’ isto­riei caba­re­tu­lui într-un Walk of Fame al caba­re­tu­lui, acesta găsindu-și un core­spon­dent și în Hall of Fame din caste­lul Bern­burg.

Arhiva Caba­re­tu­lui German

Centrul de docu­men­tare a satirei în limba germană

din 1961

Tema | În centrul inte­re­su­lui docu­men­tar se află caba­re­tul ca formă artis­tică a satirei, valoarea sa liter­ară, poli­tică, filozo­fică și poetică, iar colec­tarea constantă și valo­rifi­carea științi­fică a diver­selor sale forme de mani­fes­tare repre­zintă princi­pala sarcină a Arhivei Caba­re­tu­lui German.

În fiecare zi se prelucrează soli­ci­tări, iar vizi­ta­to­rii provin din întreaga lume. Arhiva are în primul rând o funcție de centru de cerce­tare și de sursă pentru studii, dizer­tații și lucrări de examen în dome­niul științelor liter­are și al teatro­lo­giei, științelor muzi­cale și media, lingvisticii,sociologiei, științelor comu­nică­rii, culturii și științelor poli­tice.
Expo­zițiile arhivei se află perio­dic în turneu pe teri­to­riul Germa­niei. Peste hotare, ele au fost prezen­tate până acum în Elveția, Austria, Luxem­burg, Israel, Japonia, Ungaria și austra­lia. Seria 100 DE ANI DE CABARET a fost inau­gu­rată la Acade­mia de Arte din Berlin. La iniția­tiva președ­in­te­lui Bundes­rat-ului, cu ocazia zilei națio­nale a fost orga­niz­ată o expo­ziție specială pe tema ‘istoria germano-germană oglin­dită în caba­re­tul politic’: satiră sepa­rată, umor comun.

În 2018

se come­mo­rează 80 de ani de la „noaptea de cristal”, așa cum a fost denu­mită, într‑o încer­care de mini­mi­z­are, noaptea de 10 noiem­brie 1938. Iar în urmă cu 85 de ani, la 10 mai 1933, a fost ziua în care au ars cărțile în Berlin, apoi în alte orașe; în Mainz, la 23 iunie.
Impac­tul caba­re­tu­lui poli­tico-literar în anii regi­mu­lui națio­nal socia­list, activ în ciuda tuturor, a fost descris de Sebas­tian Haffner în memo­riile sale postume: „Pove­stea unui neamț”:

El vorbește

liber și un pic împo­triva noastră, a celor care, confr­un­tați cu teama de moarte și cu deznă­dăj­du­i­rea nu am știut să facem altceva decât să le ignorăm cât mai bine cu putință și să nu ne lăsăm tulbu­rați din starea de confort. Cred că un cuplu de acum o sută de ani ar fi știut să facă mai mult din asta — fie doar și o noapte gran­dio­asă de amor, născută din pericol și pier­za­nie. Nu am fost în stare să facem ceva special din asta și am ajuns direct în cabaret, pentru că acolo nu ne împie­dica nimic: în primul rând pentru că oricum l‑am fi făcut, în al doilea rând pentru a ne gândi cât mai puțin la lucru­rile neplă­cute. Poate părea nepăsă­tor și fără frică, însă este proba­bil totuși un semn al unei oare­care slăbici­uni care arată că noi, chiar și în sufe­rință, nu am fost la înălți­mea situației. Dacă îmi este permisă gene­ra­li­z­a­rea, aceasta este una dintre trăsă­tu­rile cele mai sinistre ale isto­riei recente a Germa­niei, în care faptelor le lipsesc făpt­așii, sufe­rințelor le lipsesc marti­rii, unde totul se petrece într-un fel de semi-amorțe­ală, cu o undă vagă, sărăcăcio­asă de senti­mente în spatele mons­truo­zi­tății obiec­tive: faptul că crimele sunt comise din starea unui conflict pros­tesc între tineri, auto­u­mi­li­rea și moartea morală sunt luate ca un mic eveniment neplă­cut, și chiar moartea fizică prin tortură e privită doar ca „ghinion”.

Cu toate acestea,

am fost lăudați peste măsură pentru indo­lența noastră, deoarece întâm­plarea ne‑a condus direct în cata­combă, și acesta a fost al doilea eveniment marcant al acestei seri. Am ajuns în singu­rul loc public din Germa­nia unde s‑a prac­ti­cat un fel de rezis­tență – cura­joasă, spiri­tuală și elegantă. În acea dimi­ne­ață am văzut cum Curtea Supremă prusacă, din tradiția sa de patru sute de ani, a capi­tu­lat în mod dezo­no­rant în fața naziș­tilor. Seara am văzut cum o mână de mici actori de cabaret din Berlin, fără nicio tradiție, a salvat onoarea glorios și cu grație. Curtea supremă a căzut. Cata­comba a rezis­tat.

Omul

care a condus spre victo­rie steagul acto­rilor săi — deoarece orice rezis­tență și păstrare a atitu­di­nii față de supra­pu­te­rea amen­in­ță­to­are cu moartea este un fel de victo­rie – a fost Werner Finck, și acest maestru de cere­mo­nii de cabaret își are fără îndoi­ală locul în istoria celui de-al Treilea Reich — unul dintre puți­nele locuri de onoare, care pot fi atri­buite în acest context. El nu arăta ca un erou, și chiar când a fost aproape unul, asta s‑a întâm­plat fără voia lui. Nu a fost un actor revo­luțio­nar, un ironiz­a­tor sarcastic, un David cu praștia. Sufle­tul lui era inocent și amabil. Umorul său era delicat, dansant și volatil; armele sale princi­pale au fost înțe­le­s­u­rile duble și jocul de cuvinte, unde întra­de­văr și‑a dovedit virtuo­zi­ta­tea. A inven­tat ceea ce s‑a numit „poanta ascunsă” – și cu cât a avansat, cu atât mai bun a devenit în arta de a‑și asunde poan­tele. Însă convin­g­e­rea nu și‑a ascuns‑o. A rămas un tezaur de inocență și amabi­li­tate într‑o țară în care tocmai aceste cali­tăți se aflau pe lista de eradi­care. Și în această inocență și amabi­li­tate, ca „poantă ascunsă” se regăsea un curaj real, de neclin­tit. A îndrăznit să vorbe­ască despre reali­ta­tea nazistă — în mijlo­cul Germa­niei. În discur­su­rile sale a vorbit despre lagă­rele de concen­trare, despre perche­zițiile la domic­i­liu, despre frica gene­rală, despre minci­unea gene­rală; ironia sa avea însă ceva nespus de tăcut, nost­al­gic și dezamă­git; și o forță neobiș­nuită de conso­lare.

Această zi de 31 martie 1933

a fost proba­bil cea mai mare seară a sa. Sala era plină de oameni, care a doua zi priveau ca într‑o peșteră deschisă. Finck i‑a făcut să râdă, așa cum nu a mai auzit râzând nicio­dată pe nimeni. A fost un râs patetic, râs de bravadă, care a lăsat în urma sa un fel de anes­te­zie și deznă­dejde, iar peri­co­lul a alimen­tat acest râs – nu e aproape o minune că bata­lio­anele de asalt nu au venit mai repede, să ares­teze întreaga sală? Proba­bil că în această seară am fi râs mai departe în vagonul verde. Într-un mod impro­ba­bil, ne-am înălțat dincolo de pericol și frică.

Priviți…

Veți fi surprinși de mine, când mă veți vizita în Magazia isto­rică de provi­zii din Mainz. Sunt orice altceva decât clișeul unei arhive prăfuite. Un clasic în ciuda vârstei fragede, dacă pots­pune asta. Îmi permit să mă expun pe cei peste o mie de metri pătrați, în sple­ndo­area elegantă a unui muzeu. Pentru dumnea­voastră, desigur! În defi­ni­tiv, înde­pli­nesc o misiune. În inte­re­sul cultu­ral al opiniei publice. Păstrez un gen complet, o formă de artă în sine, ca să zic așa! Creatorul meu m‑a înscris în cartea de onoare ca ‚Centru de docu­men­tare a satirei de limbă germană’.

Cola­bo­ra­to­arele

și cola­bo­ra­to­rii mei din întreaga lume se ocupă de atunci cu formele de expre­sie și mani­fes­tare ale satirei. De aceea avem foarte des vizi­ta­tori din străină­tate. De curând aici a fost o studentă din Moscova pentru a aduna mate­riale din anii două­zeci pentru lucrarea sa de diplomă, iar o profes­oară din Japonia s‑a inte­resat de exis­tența caba­re­tu­lui în exil. La un moment dat, o docto­r­andă de la Yale-Univer­sity și‑a petre­cut nouă luni în arhivă, pentru a studia rolul trubadu­ru­lui din Evul Mediu ca precur­sor al cant­au­toru­lui politic din zilele noastre. În mod constant, soli­ci­tă­rile scrise sosite din întreaga lume exprimă inte­re­sul major față de como­rile mele. De aceea, de la înce­pu­tul seco­lu­lui două­ze­ciși­unu și până acum am avut ocazia să deschid peste osutășai­zeci de expo­ziții. În șapte țări euro­pene. Printre care și Franța. În Maison Hein­rich Heine de la Cité Univer­si­taire Inter­na­tio­nale de Paris: LE MONDE, UN CABARET! Les débuts du cabaret littér­aire en Allema­gne et en France. Au urmat Mont­pel­lier, Toulouse, Lyon, Dijon. În spațiul de limbă germană, ne-am plimbat cu „100 DE ANI DE CABARET” de la Alzey la Zürich. Această expo­ziție arată în mare măsură ce se ascunde în mine: Genul! Formele sale de mani­fes­tare. Istoria aces­tora. La mine este vorba de artiste și artiști. Este vorba despre un teatru satiric a cărui menire era să încu­ra­jeze gândi­rea liberă și demo­cra­tică. Este vorba despre autorii săi. Despre poveș­tile lor de viață. Nu rareori au fost povești de sufe­rință. Este vorba de semni­fi­cația aces­tora pentru persoanele inte­resate, peste timp. Pentru publi­cul din Belle Epoque. În timpul Impe­riu­lui. Între reformă și cenzură. Între primul și al doilea război mondial. Între demo­crație și dicta­tură, mili­ta­rism și fascism. Este vorba despre arta supra­viețui­rii. În exilul inte­rior și exte­rior. Între tăceri și între scaune. E vorba de cultura noastră. Și despre trans­for­mă­rile sale. Despre educație. Și desigur, este vorba despre umor. Umorul de azi și cel de ieri. Despre ironia față de noi înșine și față de ceil­alți. Este vorba despre topo­gra­fia satirei și limba­jul său de‑a lungul timpu­lui. La fel cum este vorba despre umorul și poezia oamenilor prea umani. Despre absurd și despre concret. Despre critica față de prezent în expre­sia sa artis­tică. Și, nu în ultimul rând, este vorba despre diver­tis­ment. De la început. Și despre dragoste! Colecțio­narea, de fapt, este tot o formă de dragoste, spunea George Steiner, filozo­ful ameri­can. Concep­tul de cabaret ca rezu­ltat al combi­nației dintre diver­sele forme de spect­a­col există de la sfârși­tul seco­lu­lui al nouă­s­p­re­ze­ce­lea.

Această formă mixtă este simbo­liz­ată de termenul francez ‚Cabaret‘ .

Pe de o parte, acesta se referă la birt, la cârci­umă, încor­porând astfel carac­te­rul de inti­mi­tate. Pe de altă parte, acest termen include mai multe concepte, precum compar­ti­men­tele sepa­rate ale unui platou de aperi­tive. Acestea simbo­li­zează diver­sele disci­pline artis­tice, muzică, teatru, reci­ta­tiv, dans, cuplet, chiar și pictură. După câțiva prede­ce­sori precum ‚Caba­rets des Assas­sins‘, care inter­pretau balade despre crimi­nali, Rodol­phe Salis, pictor ratat, a fost cel care într‑o seară din toamna 1881 s‑a urcat pe un butoi în bistro-ul ‚Chat Noir‘ din Mont­martre și a început să critice artiș­tii vremii, spre deli­ciul publi­cu­lui boem și dornic de amuzament. A fost momen­tul în care s‑a născut ceea ce lumea cuno­aște și azi drept satira liter­ară! Salis, în cali­tate de maestru de cere­mo­nii al Caba­rets Artis­ti­ques, a devenit primul din breasla sa. Pentru compa­rație, ca un sos plasat la mijloc, care unește toate ingre­dien­tele de pe platoul de aperi­tive. Confe­rințele sale au devenit faim­oase! Uneori jicni­to­are, agre­sive, la fel ca și cânte­cele care le acom­pa­niau. Tocmai aceste elemente au trezit inte­re­sul publi­cu­lui pari­zian. În curând elita liter­ară a urcat ‚butte sacré‘ (dealul sacru­Mont­martre). Au urmat poli­ti­ci­e­nii și aristo­crații. De exemplu Victor Hugo și Émile Zola; a venit de aseme­nea luptă­torul italian pentru liber­tate Giuseppe Gari­baldi la fel ca prințul Jérôme Bona­parte, străne­potul marelui Napo­leon și nepotul lui Napo­leon III. Pe scenă au urcat numeroși cântă­reți, compo­zit­ori și vorbi­tori cu talent care ulte­rior au devenit faimoși, ca de exemplu Aris­tide Bruant și Yvette Guil­bert, prima mare dizeuză a caba­re­tu­lui francez. Prin cânte­cele de critică socială, orien­tate împo­triva dublei morale a burg­he­ziei, echi­va­len­tul său Aris­tide și‑a conti­nuat cariera în localul său ‚Mirli­ton’ devenit arhi­cu­nos­cut în lumea înteagă printr-un afiș semnat de Henri de Toulouse-Lautrec. Două afișe Chat Noir din 1895 au ajuns de curând în dulapul meu de afișe, alături de alte aproape două­ze­ci­de­mii de exem­plare din toate epocile seco­lu­lui două­zeci. Feno­me­nul a luat naștere în rândul unei popu­lații foarte inte­resate de artă și cultură. Cel puțin pentru boemă, caba­re­tul era un mediu select. Scriitorul Otto Julius Bier­baum l‑a promo­vat în felul următor: „Renaș­te­rea tuturor artelor și a vieții pornind de la varieté! Vom dansa într‑o cultură nouă! Vom naște supra­o­mul pe scenă! Vom răsturna această lume absurdă!” Și credea sincer lucru­rile acestea! Din păcate, au fost alții care au răstur­nat lumea. Însă cu toate astea, a fost ceva nou la 1900! Era epoca reformei, a unui spirit revo­luțio­nar: Omul ca ființă arun­cată în timp. Lumea ca un cabaret! Ca și în cazul art nouveau, noua formă de artă a declanșat o mișcare în toată regula, era ‚in‘, era ‚en vogue‘, s‑a trans­for­mat într-un val care s‑a revăr­sat curând în capi­tala impe­riu­lui. Acolo, baronul conser­va­tor Baron Ernst von Wolzo­gen a repur­tat un succes cu al său ‚Super-Cabaret‘ la 18 ianu­arie 1901, cu ocazia aniver­să­rii de trei­zeci de ani de la înfi­ințarea Impe­riu­lui. ‚Regu­la­men­tul intern‘ al loca­lu­lui este arhivat.

În München,

au urcat în curând pe scenă cei ‚Unsp­re­zece călăi‘ , primul cabaret politic auten­tic din Germa­nia. Frank Wede­kind era unul dintre cei unsp­re­zece, la fel ca Marc Henry, venit de la Paris. Astfel, descen­dența mea provine pe linie maternă din Franța, pe linie paternă din Impe­riul German. Inter­conec­tați euro­pean ca vechea aristocrație…Apoi au urmat bătălii după bătălii! Deja în 1901 numai în Berlin au apărut peste patruz­eci de stabi­li­mente care ofereau spect­a­cole de cabaret literar. În Viena s‑au deschis ‚Zum lieben Augus­tin‘, ‚Nacht­licht‘ și ‚Fleder­maus‘. Frida Strind­berg, care avea primul copil de la August Strind­berg iar pe al doilea de la Frank Wede­kind, a înfi­ințat primul cabaret din Londra. Înainte de acesta, în Barce­lona exista deja ‚El quatre Gats’. În Craco­via, Varșo­via, Buda­pesta, St. Peters­burg și chiar la Moscova au apărut caba­rete după modelele din Franța și Impe­riul German. Acolo unde spiri­tul comercial și mâna noro­coasă pentru spect­a­cole a lipsit, prăvă­liile abia deschise au dat rapid fali­ment. Însă verva scenei s‑a menți­nut. În primul rând. Carac­te­ris­tică pentru tânăra formă de artă, precum odinio­ară la Paris, a fost estrada din cârci­umă, scena așa numiților ‚vaganți‘. În aceștia se întru­pează visul boemei artis­tice: Prezen­tarea propriilor creații, liber și necon­dițio­nat de un stabi­li­ment artis­tic cons­a­crat. Nemi­j­lo­ci­rea acestei forme de artă expri­mată pe scenă este fasci­nantă: Teatrul prezenta publi­cu­lui un spect­a­col, în cabaret se face aluzie direct la public! Onora­riile pentru perfor­meri erau rare. Majo­ri­ta­tea erau­plă­tiți în natură. Sau se făcea cheta. Apropos de poezia vaganților: Precur­so­rii și rădăci­nile aces­tora provin din Evul Mediu. Poeziile mora­list-sati­rice, cânte­cele de dragoste și de pahar ale așa numiților „Arhi­p­o­eți”. În ‚Arche Nova‘ chiar în primul caiet progra­ma­tic, Hanns Dieter Hüsch omagiază ‚Archi­p­o­eții‘ cu unul dintre cânte­cele din secolul al dois­p­re­ze­ce­lea. Cea mai import­antă colecție de pestetrei­s­ute de cântece‚ descope­rită în 1803 în mănăstirea Bene­dikt­beu­ren și denu­mită prin urmare „cânte­cele din Beuren”, a cunos­cut un renume mondial prin reso­no­ri­z­are: Carmina Burana. Poezia vaganților ca orato­riu extra­va­gant. Deve­nite nemu­ri­to­are prin muzica gran­dio­asă a lui Carl Orff.

Pe de altă parte, o apariție contem­por­ană este chiar boema artis­tică în sine.

Astfel noile scene artis­tice trăiesc din și pentru clipa de față. Singu­rul succes pe termen lung l‑a cunos­cut doar Simpli­cis­si­mus din München. Condus de o maestră de cere­mo­nii foarte agrea­bilă, care a fost mai cu seamă o femeie de afaceri genială: Kathi Kobus a reușit să creeze simbioza între artă și comerț. Simpl a funcțio­nat timp de șaize­ciși­cinci de ani, din 1903 până în 1968 – o carieră pe care, până în prezent, doar foarte puține scene de cabaret din Germa­nia au reușit să o egaleze. Și cine făcea jocu­rile înainte de primul război mondial?! Dumne­zeu și Lumea și monde­ni­ta­tea din München! Turiști de peste ocean, Prince of Wales. Țarul Ferdi­nand al Bulga­riei. Regele Belgiei! Indus­triași, aristo­crați milio­nari. Wilhelm Voigt, cizma­rul, care a făcut carieră în ‚Căpi­ta­nul Köpe­nick’ a făcut bani în Simpl vânzând auto­grafe. Și un oare­care Hans Bötti­cher. Un invitat perma­nent, un autor al casei, devenit celebru ca: Joachim Ringel­natz.

La anivers­area de cinci­zeci de ani, o distinsă doamnă mi‑a dăruit ‚Cartea de aur a cata­com­bei‘.

Defunc­tul ei soț, Tibor Kasics și Werner Finck înfi­ința­seră acest cabaret în 1929 în Berlin. În acest cadou minunat se regă­sește o zicală amuz­antă a lui Joachim Ringel­natz și o schiță origi­nală semnată de Walter Trier, cel care a ilus­trat cărțile lui Erich Kästner. Semnă­turi și citate de la Hans Albers până la Carl Zuck­mayer, de la Klaus și Hein­rich Mann, Walter Hasen­cle­ver și George Grosz, Max Rein­hardt, Erich Mühsam, Gustav Gründ­gens, de la Luigi Piran­dello și Erwin Picator până la Alfred Döblin și Richard Huel­sen­beck. Acesta din urmă a inven­tat formula Dada a caba­re­tu­lui: „Dada este caba­re­tul lumii, la fel cum lumea, caba­re­tul, este dada.” În ‚Cabaret Voltaire‘ în Zürich, Hugo Ball a inven­tat această formă liter­ară ca provo­care în fața indi­fe­renței lumii burg­heze față de oroarea marelui război.h Kurt Tuchol­sky și Walter Mehring au fost princi­pa­lii autori de cabaret după 1918: Croni­cari ai unei repu­blici lăsate de capul ei, purtă­tori de cuvânt ai satirei comba­tive, care, în paralel, scriau și texte poetice sau comice pentru întreți­ne­rea publi­cu­lui. Pentru Bert Brecht, caba­re­tul a fost un stimu­lent pentru teoria sa despre teatrul epic. Cu cuple­tele unui Otto Reutter, cânte­cele lui Fried­rich Holla­en­der și Rudolf Nelson, cântate de vedete precum Claire Waldoff și Marlene Diet­rich, mai cu seamă în Berlin caba­re­tul a fost prezent în marile teatre de revistă și pe scenele de Varieté. În München, Karl Valen­tin întru­pează într-un mod popular-absurd comicul dezră­dăci­nat al tristei figuri.

În 1932, cu un an înainte de venirea la putere a lui Hitler, Werner Finck stă zâmbi­tor pe scenă și privește înainte. Își imagi­nează ce se va întâm­pla când vor veni naziș­tii la cârmă și preves­tește: „În primele săptă­mâni ale celui de-al treilea Reich se vor orga­niza parade. Dacă para­dele vor fi împie­di­cate de ploaie, grin­dină sau zăpadă, toți evreii din regiune vor fi împuș­cați.” — Viitorul apro­piat urma să arate că de fapt aceasta nu era deloc o poantă. Cu naziș­tii la putere, Finck a încer­cat să folo­se­ască umorul ca armă de rezis­tență. Sute de caba­re­tiști și sati­riști au petre­cut Reich-ul milenar în lagăre de concen­trare. Printre aceștia mi‑i amin­tesc pe artiș­tii care, în fața ușii mele din piața Romano- Guar­dini din Mainz, au fost distinși cu câte o stea a satirei: Erich Mühsam, Fritz Grün­baum și Kurt Gerron. Uciși în Orani­en­burg, Dachau și Ausch­witz. După 8 mai 1945 începe o adevă­rată renaș­tere a caba­re­tu­lui. În ‚Trizo­ne­zia‘ se cântă dârz­me­lan­co­lic: Ura, mai trăim. În ‚Kom(m)ödchen‘, în Düssel­dorf, caba­re­tul stabi­lește noi norme în contex­tul poli­tico-literar, Erich Kästner reîn­cepe să scrie în München iar ‚Insu­la­nii‘ lui Günter Neumanns propagă caba­re­tul prin RIAS-Berlin în Războiul Rece. Cu Wolf­gang Neuss, conse­cințele dislocă­rii și ale boomu­lui econo­mic au fost simțite în conș­ti­ința feder­ală a Germa­niei, iar ‚Münch­ner Lach- und Schieß-gesell­schaft‘ și ‚Stachel­schwei­nen‘ din Berlin au devenit curând diver­tis­ment tele­vizat pentru noaptea de evelion. Astfel s‑a conso­li­dat în conș­ti­ința civică. Pe atunci, tele­vi­zi­unea a făcut celebru caba­re­tul politic În RDG, caba­re­tul a funcțio­nat timp de decenii, cu efor­turi mai mari sau mai mici, în limi­tele cenzu­rii exis­tente real. Convinși în caz de dubiu de situația mai bună a socia­lis­mului. Un capitol în sine — dedicat colec­tă­rii și docu­men­tă­rii isto­riei caba­re­tu­lui în RDG ae acum și un acope­riș nou: în caste­lul Be nburg an der Saale

Cu Franz-Josef Degen­hardt

se cântă în vest în anii șaizeci împo­triva mani­fes­tă­rilor neona­ziste, se agită APO (opoziția extrapar­la­men­tară) în tumul­tuoșii ani șapte­zeci iar la final, prin ‚Hagen­buch‘ al lui Hanns Dieter Hüsch toată reali­ta­tea decla­rată bolnavă și nebună.

În anii optzeci, cu cele ‚Trei Tornade‘ caba­re­tul agită scena Sponti și alter­na­tivă, paro­diază cu Thomas Freitag cance­la­rul Kohl fără sfârșit, inven­ta­torul satirei reale ‚în această țară a noastră’, disecă împreună cu Gerhard Polt rădăcini mentale, întreține cu Richard Rogler liber­ta­tea spiri­tual-morală trans­for­mată în cinism și descoperă valoarea sa din ce în ce mai mare pe piață prin apariția tele­vi­zi­u­nilor private. De atunci, osci­lează între cabaret și comedie, între anga­ja­ment justi­fi­cat politic și dorința de îmbo­gățire, între micile scene ale Germa­niei și marile arene. „Gluma, satira, ironia și semni­fi­cațiile profunde”, cu care s‑a încer­cat odinio­ară să se răsto­arne rapor­tu­rile de valori, lasă din ce mai mult loc, la peste o sută de ani, legilor diver­tis­men­tu­lui. Țara s‑a schim­bat. Schim­bare de para­digme pretu­tin­deni. Însă așa a fost întot­deauna. Chiar și legile de bază nu se mai țin de promi­si­uni. Totul are un început, un parcurs și un sfârșit. Și, într‑o oare­care măsură, propria sa istorie cultu­rală — pe care eu am documentat‑o pentru cabaret. Așadar: Bun venit! Bien­ve­nue! Welcome! Priviți. Luați-vă timp. Rezer­vați. Vizi­tați-ne. Poate ne vedem cândva! A dumnea­voastră, Arhiva Caba­re­tu­lui German

Pentru mai multe infor­mații vă rugăm să luați legă­tura cu: